Claritatea, precizia, frumuseţea şi puritatea limbilor străine

Longevitatea unei limbi depinde atât de vitalitatea sa, adică de răspândirea limbii în spaţiu, cât şi de anumiţi factori de ordin demografic şi social. Cu cât o limbă manifestă vitalitate, cu atât mai mult îi va fi posibilă asigurarea longevităţii sale; cu cât are mai puţină vitalitate, cu atât mai puţine şanse va avea de a supravieţui şi de a prospera.

Expansiunea limbii daneze urmează expansiunii oamenilor. Astfel, un munte de netrecut pentru om este la fel de insurmontabil şi pentru o limbă. O limbă se va răspândi aşadar de-a lungul cursurilor de apă odată cu deplasările şi comerţul oamenilor, însă absenţa (sau dificultatea) schimburilor între locuitorii separaţi de o mare va împiedica propagarea unei limbi. Astfel, limba engleză nu a « debarcat » în Belgia, nici flamanda (sau franceza) în Marea Britanie. Noile metode de comunicare pot schimba bineînţeles datele.

Factorul urban şi demografic

O limbă este un mijloc de comunicare între două persoane; oraşul este în esenţă locul unde se deplasează numeroşi oameni iar relaţiile dintre aceştia vor conduce aşadar la omogenizarea limbilor folosite. Dacă atunci când un oraş se dezvoltă, numeroase persoane ce vin din diferite regiuni sau din ţări cu limbi diferite se deplasează aici, atunci timpul va conduce toate aceste persoane către adoptarea unui mijloc de comunicare (limba) comun. Astfel limba franceză s-a răspândit mai întâi în centrele urbane în Africa şi mai apoi în regiunile mai puţin urbanizate. Oraşul este locul unui mare amestec lingvistic. Putem vedea cartiere care au o identitate şi o limbă aparte (precum cartierele italiene din New York (Little Italy) sau chineze (China Town)), ceea ce oferă o expunere limbilor, care pot servi ca limbă gregară[1] în cartier, însă limba engleză în cazul New Yorkului va servi de limbă vehiculară între comunităţile de limbi diferite. Oraşul este o unitate geografică, iar necesitatea de a comunica impune o limbă comună. Louis – Jean Calvet citează exemplul Brazzaville unde a efectuat o anchetă la începutul anilor `80: Brazzaville era un oraş, care abia începea să fie populat, iar imigranţii limbii ve

hiculare lingala (nu neapărat limba lor maternă) se regrupau în cartierul de nord şi cei ai limbii vehiculare munukutuba se regrupau în cartierul de sud, iar limba franceză era folosită în platoul celor Cincisprezece Ani.

Factorul economic

Economia de bază sunt cumpărătorii şi vânzătorii, aşadar locul de schimburi prin excelenţă. Nu este accidental dacă Hermes era la greci zeul comunicării, mesagerul zeilor şi zeul comerţului. Un schimb este facilitat printr-un mijloc de comunicare. Astfel, lingua franca, pidgins, şi alte limbi vehiculare au fost construite prin practică pentru necesităţile comerţului. În alte cazuri, răspândirea unei limbi urmează căile comerţului: swahili, malais, franceza, engleza….persoanele dorind să facă comerţ învaţă limba celor cu care vor face comerţ.

Factorul religios

Anumite limbi sunt limbi de liturghie: limba arabă, limba ebraică, limba latină şi aceasta a contribuit la folosirea şi răspândirea lor. Este de asemenea răspândită ca limbă de propagare a credinţei (misionarii, sau folosirea unei limbi unice de liturghie de către colonişti),

Factorul cultural şi variabilele sale

Puterea culturală a unei limbi constituie un alt factor (neeconomic) ce poate asigura incontestabil vitalitatea sa. Limba greaca şi limba latina s-au răspândit în Occident şi au rămas limbi de cultură timp de mai multe secole, chiar după ce şi-au pierdut puterea demografică, militară şi economică. Gradul de normalizare al unei limbi, numărul de cărţi editate sau de publicaţii ştiinţifice, numărul şi tirajele ziarelor, producţia cinematografică, cantitatea posturilor emiţătoare şi receptoare de radio sau de televiziune etc., sunt variabile sigure pentru măsurarea forţei culturale a unei limbi. Este posibil accesul la cultură prin muzică, arte sau gastronomie, însă este vorba aici de manifestări culturale, care nu au aproape nici un raport cu strălucirea unei limbi. Astfel, este preferabil să ne referim la vectorii direct legaţi limbii precum publicaţiile scrise (literare, ştiinţifice, utilitare, jurnalistice, etc) pentru a evalua puterea culturală.

Factorul militar

Armata, în calitate de instituţie, este un mijloc de legătură a limbilor. Serviciul militar a reunit oameni venind de peste tot în Franţa şi a favorizat învăţarea limbii pentru ofiţeri, dar şi pentru apropriaţii regimentului. Astfel, armata şi serviciul militar au făcut mult pentru răspândirea limbii franceze la începutul secolului XX.

Un celebru mareşal francez, Louis-Hubert Lyautey (1854-1934), care a contribuit la expansiunea colonială din ţara sa, a declarat într-o zi : « O limbă este un dialect care posedă o armată, o marină şi o aviaţie ». De fapt, marile limbi îşi datorează toate reuşita lor cea mai importantă cuceririi militare şi colonizării, urmată imediat de ocupaţie.

Factorul lingvistic

Factorul lingvistic propriu-zis este în principal legat de proximitatea sau de distanţa genetică (sau tipologică) a limbilor, apoi de problemele legate de codificarea sau de normalizarea lor.

Ideologie lingvistică

E o opinie foarte larg răspândită faptul că forţa de atracţie a unei limbi ar consta în valoarea sa intrinsecă. Contrar a ceea ce mulţi ar putea crede; totuşi, nu există limbi în sine mai apte decât altele de a se răspândi în spaţiu. Ideologia glorificării virtuţilor limbii nu a favorizat niciodată expansiunea sau supravieţuirea unei limbi, în afara spiritului câtorva idealişti. Judecăţile de valoare care se referă la estetica unei limbi, la calităţile şi defectele sale, la pretinsele sale dispoziţii şi la uşurinţa de învăţare, ţin de criterii discutabile şi se bazează pe consideraţii arbitrare:

  • Claritatea şi precizia limbilor : Unii afirmă că limba franceză, limba engleză şi limba spaniolă sunt limbi foarte importante datorită clarităţii şi preciziei lor. Aceasta ar însemna că locutorii acestor limbi ar fi privilegiaţi.
  • Bogăţia şi lipsurile limbilor: Alţii susţin că limba engleză şi limba franceză sunt limbi bogate faţă de apaşă sau zoulou, considerate cu lipsuri. Se va baza, pentru a conduce o astfel de judecată, pe numărul mai mult sau mai puţin important de cuvinte specifice ce servesc la descrierea realităţii. Limba franceza şi limba engleza ar număra câteva sute de mii de cuvinte, în timp ce în apaşa sau zoulou ar număra numai câteva mii.
  • Limbile “primitive” şi “evoluate” : De asemenea, mulţi cred în existenţa limbilor primitive faţă de cele evoluate. Oricât de departe am merge în istoria limbilor, avem întotdeauna de a face cu limbi evoluate, adică dezvoltate, împlinite, care au în spatele lor un trecut considerabil, despre care nu ştim nimic, deseori. Orice limbă evoluează în mod necesar în timp, dacă nu, dispare. Asociem conceptele de limbă primitivă şi limbă evoluată dezvoltării progresului ştiinţific şi tehnologic occidental.
  • Frumuseţea şi puritatea limbilor: Alţii susţin chiar că o anumită limbă este mai frumoasă, mai dulce, mai muzicală, decât alta. De aici, a pretinde că frumuseţea presupusă a unei limbi îi favorizează răspândirea, nu mai e decât un pas… Însă, criteriile frumuseţii corespund unor clişee culturale, subiecte a căror discuţii conduc la rezultate aleatorii. În fapt, confundăm deseori limba şi sentimentul pe care îl încercăm pentru poporul care o vorbeşte; un popor pe care îl stimăm va avea o limbă frumoasă, un popor dispreţuit va avea o limbă groaznică. Pentru un francofon, limba engleză, spaniolă, italiană şi suedeză sunt în general considerate limbi frumoase; puţin probabil ca aceleaşi persoane să considere cu aceeaşi percepţie creola, haitiana, apaşa, zoulu sau….germana filmelor de război (“o limbă dură, glacială, militară”, ar spune mulţi). Totuşi, numeroşi locuitori sunt convinşi de marea frumuseţe a limbii lor. De exemplu, în cadrul întâlnirilor ştiinţifice, unii erudiţi arabofoni pot admira frumuseţea limbii arabe clasice, ceea ce poate face să ridice din sprâncene cel puţin un lingvist, aşa cum sublinia marele lingvist André Marinet.

[1] Limba gregară : Termen fără conotaţie peiorativă definit de Louis-Jean Calvet în [Calvet 1987], pagina 80 şi însemnând : « cu conivenţă ». Astfel, o limbă gregară este « o limbă a unui grup mic, care limitează aşadar comunicarea unora şi a carei formă este marcată de aceasta dorinţă de limitare », de exemplu argourile, registrele sociale, formele lingvistice ale claselor de vârstă sau limbajele familiale. Calvet mai dă exemplu francezii care, lucrând in Statele-Unite, ar folosi limba franceza între ei (funcţia gregară).